Looking back in anger

Când eram printr-a 9-a aveam o brățară cu o mulțime biluțe la care țineam atât de mult, încât nimeni nu îndrăznea nici măcar s-o mute din vreun loc periculos pe unde se nimerea s-o uit. Practic, nici un loc nu era periculos, dar creaturile care-l mișunau puteau fi. Și bineînțeles că trolul în miniatură și-a făcut apariția în momentul potrivit, la locul potrivit. Adică, în traducere, am descoperit într-o dimineață că verișorul de 3 ani suferea de complexul Dumnezeu-înmulțește-peștii-și-pâinile. Biluțele zburdau prin toate colțurile și necolțurile camerei și el era fericit că 'uite ce multe sunt acuma'.
N-aveam pe cine să bat, să înjur, n-aveam cum să-mi cumpăr altă brățară la fel și nu puteam nici s-o repar pe cea ale cărei rămășițe erau împrăștiate peste tot.
Cumva, astăzi am simțit o chestie asemănătoare. Asta după ce obișnuita jumătate de oră spre gară s-a transformat în 2 ore, cele 10 minute de așteptare s-au transformat în 6 ore și zăpada a devenit un monstru maaare, rece și ud.
TREBUIA să aștept.
Când mi s-a descărcat de tot și playerul, fața mi-a fost inundată. Lichide nervoase îmi evadau ireversibil din ochi și nas. Înconjurată de ciudățenii mai mult sau mai puțin umane, încercam să mă imaginez într-un film de-al lui Jean-Pierre Jeunet. 'Dacă mai rezist o orăăă, o să x, dacă mai rezist două ore, o să xyz plus tot restul alfabetului'.
Pe cine aș fi putut bate sau înjura? Pe mama, că mi-a trimis și alte minunății pe lângă ce aveam nevoie, pe șofer că era blocat în trafic, sau zăpada, că a avut nesimțirea să cadă total pe NEAȘTEPTATE în mijlocul lunii DECEMBRIE? Dar vai!
E GROAZNIC să n-ai pe cine da vina!

Decât, gen.

Tot citind chestii de pe hârtii sau monitoare, m-am oprit, pentru câteva minute din ora 2 a acestei nopți, pentru o revelație vesperală pe care mai mult ca sigur au avut-o deja mulți alții înaintea mea, la alte ore, în alte anotimpuri și în alte limbi.
Treaba stă cam așa: o veioză orbitoare în fața ochilor mei, un telefon în mâna stângă, laptopul-calorifer pe câteva degete de la piciorul drept, lângă el -cartea nouăoptnouănouănouă de la Kilipirim și, indubitabil, să moară mortu', în toate celelalte degete care mi-au mai rămas (numărați-le voi, că eu număr pe degete și cum aș putea să-mi număr degetele pe degete, duuuh!), se flutură cu grijă și atenție, ce altceva Decât paginile unei minunate reviste.
Am reușit s-o adopt astăzi de la librăria Anthony Frost și nu-mi vine s-o mai las. Am citit-o ca pe un caiet de amintiri, ca pe o carte Manga, pe sărite sau șezute, cu fundul în sus sau cu fundul în jos (și eu, și revista, pe rând sau în coloană, succesiv sau simultan), ajungând în punctul în care mi-am dat seama de ce a meritat așteptarea. Pur și simplu pentru că e despre 4 elemente interdependente și intersiderale: oameni, poze, povești și desene. Pentru că oamenii sunt și povești și poze și desene. Pentru că pozele sunt și oameni și povești și desene. Ș.a.m.d. Q.e.d.
Pot fi cuvinte urâte, idei geniale, amintiri jenante, vise frumoase, figuri comice, atât timp cât regăsești în ele părți din tine, pierdute, uitate, aruncate, ți se par minunate.
Și cu asta, am cam spus tot. Mai puțin revelația. Da, practic și teoretic, voiam să-mi marchez hotărârea de a scrie cea mai frumoasă și mai sinceră chestie (chestie, chestie, zi-mi un sinonim serios pentru chestie, unul cu cravată sau papion, nu, nu, doar cu cravată, că papionul nu e serios :)) pe care am gândit-o vreodată. O să se întindă pe minim 5 pagini de cea mai frumoasă hârtie, scrise cu cea mai frumoasă cerneală și cel mai frumos scris de mână. Și cea mai frumoasă parte e că cele minim 5 pagini vor putea fi citite de maxim 5 persoane. C-așa-i frumos. Lucrurile frumoase sunt puține și pentru puțini. Și e frumos să folosești abuziv cuvântul frumos. Sue me frumos!
Și pentru toate astea am decât un mulțumesc pentru Decât O Revistă, decât.

Știu că știe toată lumea melodia, și eu o știu. Decât că se potrivește cu mine în perioada asta.

Confusing days

Din seria întrebărilor existențiale cu miros de elocvență emfatică, aterizează cu caractere Tragic Sans MS următoarea: ce vreau să mă fac când SUNT mare?
De vreo 2 zi-le domnu' Geo mă gândesc dacă vreau să fiu robot sau copac. Copac sau robot?
Păi, dac-o luăm așa sau altfel, copacii din România sunt frumoși și sunt frumoși pentru că luptă să trăiască, să înflorească, sorcovaa veselaa..oh.
Totuși, cu toată lupta lor, sunt puși la un moment dat feis tu feis cu 3 variante:
1. sunt tăiați în masă și în bucățele, transformați în hârtie, apoi în ziare pline de pagina 5 cu fată cu tot, ajung în mâini cu unghii murdare acoperite cu ojă stridentă, și în final, în coșul de veci. Sau pe jos, am uitat că suntem în Ro și totul trebuie să fie călcat în picioare.
2. sunt apreciați doar pentru aspect, nu pentru ce au de spus, și se usucă creangă de creangă pentru că singurii care-i respectă sunt pechinezii de companie cu salutul lor umed și piciorul ridicat.
3. scapă de primele două variante, dar pentru că-s prea puțini, nu le ia nimeni în seamă ideile utopice strigate din adâncul trunchiului lor tare ca lemnul, iute ca oțelul, oh, iar cu sorcova.
Deci vreau să fiu copac să-mi extind ramurile ca să mi le taie, să-mi înverzesc frunzele ca să mi le usuce, să stau drept ca să se pișe pe mine (expresie care exprimă disprețul, lipsa totală de interes, aversiunea instinctivă față de ceva sau cineva, utilizată abuziv de 8 din 10 vorbitori de limba română) sau încovoiat, ca să-mi zgârie scoarța cu Vasilica plus Ion egal love? (confuzie premeditată, puteți citi Vasilica și cu căciuliță).
Sau robot meid in Ciaina, care tace și face și face și tace, până tace și nu mai face pentru că i s-a stricat mecanismul, dar nu-i bai, că e înlocuit rapid cu altul și istoria se repetă la veeeșnica pomeniiire?
În concluzie: Vote for Pedro.

Natură moartă. În lift.

Bineînțeles că este 1 jumate ei em și încă mai am de ppt-at pentru seminarul de lunea trecută de la 8. Tot bineînțeles mai e și că iar m-am lăsat pe ultima sută de metri. Păi așa și trebuie. Vă ecsplicheișăn imediat. Teoria e simplă:
1.dacă fac ceva pe ultima sută, de obicei fiind o persoană-care-se-concentrează-numai-sub-presiune, și iese bine (de cele mai multe ori iese/intră/whatever bine), am satisfacția să pot zice "mișto, și când mă gândesc c-am făcut chestia asta în doar 3 ore, în loc de 3 zile...:D".
2.dacă fac ceva-ul tot pe ultima sută, dar nu e chiar atât de bun rezultatul, mă consolez cu gândul că măcar nu mi-am pierdut timpul făcându-l :)) Optimistic,huh?
Bine, bien, bon, bueno-buenoooo, nou mor cu teoria constipației®, nu vă mai povestesc nici despre viața mea interesantă, nici nu mă mai laud cu concerte de-alde IAMX, Yann Tiersen, Gorillaz SS &co, o să transcriu câteva rânduri care m-au făcut să râd cu lacrimi în seara asta, de una singură, în Gara de Nord (nu, nu sunt aurolacul ăla care te trăgea de buzunar, eu doar așteptam să se termine întârzierea de 80 de minute a trenului dinspre Timișoara via Bușteni, care-mi aducea mândrul acasă, cu marile speranțe ciarls dicăns să-i fac o surpriză surpriză...). Et voila:

academia Cațavencu, nr. 44, 4-10 nov 2009. Pagina 6, suuus laa poaartaaa Raiiiuuluuui semnalizăm stânga.

Pârț și de la capăt.

Cel mai necinstit lucru pe lumea asta, mai rău decât să furi sau să omori, mi se pare să tragi un pârț în lift. E al tău și ești obișnuit, chiar dacă e spațiul închis. Dar tu ajungi curând jos și ieși. Imediat intru eu și trebuie să urc până la șapte. Stau în pârțul tău șapte etaje și pârțul nu se duce. Urmează o scenă nasoală. Deschid ușa și dau nas în nas cu o tipă mișto care stă pe palier cu mine. Eu ies, ea intră și pârțul nu s-a dus. Și stai, că nasolul cel mai nasol abia acum urmează: intru în casă și prietena mă privește ciudat și zice: "Miroși a pârț. Nu e pârțul tău. Al cui e pârțul?"

În concluzie, e bine să-ți uiți cărticica din când în când pe noptieră.
Cumpărați-vă ziarul pentru mai multe. Doar cum altfel se pot uita de jos la tine cititorii de Libertatea, Click, Cancan și alte chestii maro.
OkThanxBye!

PiEs: Și tu, musiu, să-mi aduci cartea despre pârțuri a lui Dali!

The sound of Mucus

Plouă de o săptămână, timp de gerunzii abuzive fără finalități precise, doar cu miros cald de ceai de ieri... Am zis să maschez previzibilitatea naturalistă din titlul postării cu o frază-de-început-wannabe-interesting, cu puncte puncte la sfârșit.
Dar să trec la subiect multiplu și predicat și atribute diverse și complement circumstanțial de timp & co: În seara asta, arhitectura și decorurile neoclasic comuniste ale ONB ne-au primit cu ușile deschise și cu caloriferele călduțe. Madame, monsieuri, domnișoare tinere sau bătrâne, cuconi cu ochelari și baston sau fără, copii cu păpuși în brațe și adolescenți cârcotași încercau să acopere indiscret ceva ce se chinuia să se audă. O ceva descrisă prin șoapte romantice as "the sound of something dying".
Terminăm de analizat bunici și nepoate și becuri arse și oameni care-și fac "poză pe scaun la Operă" și "poză sub scaun la Operă" și stai, stai, "poză lângă scaun la Operă", când se ridică un braț din fața semisubscenei și recunoaștem primele note ale uverturii.
Apare Suzanna, apare Figaro, timp în care anumite entități îmi transmit mesaje sos printr-un fel de cod Morse deloc subtil. Încerc să le răspund, dar constat cu stupoare că au puteri diabolice și au reușit deja să treacă dintr-o stare de agregare în alta. Inițial solidă și cuminte, după care gelatinoasă și jucăușă și în 2 minute lichidă și rece. Acum eu nu știu dacă gelatina e o stare de agregare în sinea ei, dar având în vedere că nu e nici solidă, nici lichidă, nici gazoasă, eu zic că e. Intermediară măcar. Cu viteza sunetului de pe scenă și de sub scenă, aversele se intensifică și se îndreaptă vertiginos spre sud, chiar dacă cele 2 șervețele PE care le tot reciclez încearcă în zadar să-mi transmită neputința lor în calea fenomenelor orajoase care se tot întâmplă în nara mea dreaptă, în special. În cea stângă mă gâdilă un strănut de numa-numa. Uit pentru câteva clipe de drama mea nazală când începe o fetiță să plângă.
Nu înțeleg de ce și-ar aduce cineva copiii de 2,5-3-4-5 ani la Operă. La Operă în italiană. La Operă care durează 4 ore. La Operă unde merg doar oamenii mari și NU ai voie să te împrietenești cu alți copii, ca să uiți că ești acolo. La Operă unde e întuneric și poate să vină oricând un Bau-Bau să te muște de cap. Sau să te împuște, cum a pățit-o Lincoln. Bine, tu ești prea mică și nici măcar nu știi cine e Lincoln și nu mai știi nici că de fapt s-a întâmplat într-un teatru din Washington D.C., nu la Opera Română, dar oricum. Ce știi tu e doar că ăia de pe scenă nu prea seamănă cu Tom și Jerry sau cu Sirenele sau mai știu eu ce Hannah Montana ți-o plăcea. Așa că începi să plângi și să ți se facă sete și somn și foame. Și gata, stop, lăsați copiii să NU vină la Operă.
Între timp, nasul meu își amintește că vrea cu disperare să iasă din anonimat, ba chiar să fie în centrul atenției. Bad luck, suckeeeer, că e pauză și pot să-ți anihilez artileria verzulie în pace! Și pauza durează un pic mai mult, pentru că "soprana noastră s-a îmbolnăvit subit și a fost necesară înlocuirea ei...". Funny as hell să vezi cum tresar băbuțele la auzul împușcăturilor contelui, mai-mai să sară în brațele unui anume prince charming din stânga mea. Haha.
S-a terminat la zece jumate, (^Asta-i oră de culcat copiii?!? Părinți denaturați!^), a fost frumos, dirijorul, a fost frumos, dirijorul, și tânăr, dirijorul, frumos, tânăr, stop.
Morală: My precioussss, mergeți la Operă fără copii și fără muci.

makes it too easy for them to put you down

Uneori îmi doresc atât de mult să fiu mai bătuta în cap decât o frunză uscată într-o băltoacă. Greșit, frunza n-are cum să fie uscată dacă e într-o băltoacă. Off, uite, iar am gândit mai mult decât ea. Problema mea abisal metafizică e că îmi doresc să nu-mi mai gândesc sentimentele, în loc să le simt. Și-mi mai doresc să nu mai pot citi atââââât de bine fețe și voci și priviri și gânduri ascunse. Să am și fericiri superficiale, să renunț la ochelarii de eclipsă și să mă las orbită de chestii strălucitoare dar goale. Din când în când.
Soundtrack.